CATEVA LUCRURI DESPRE CULTIVAREA CIUPERCILOR SAMPINION [CHAMPIGNON ] (AGARICUS BISPORUS)

 Descriere

 Corpul de fructificaţie (bazidiofructul) la ciuperca şampinion (Agaricus bisporus) este tipică ciupercilor cu picior (stipes), pălărie (pileus) şi lamele (mai multe).

 Durata unui ciclu de cultură

   Durata unui ciclu de cultură este de aproximativ 100 de zile. Astfel, spaţiile corespunzătoare încălzite artificial, pot da 3 recolte de şampinion pe an, iar cele neîncălzite, 2.

 Spatiile destinate culturii ciupercilor sampinion

  Ciupercile sampinion se pot cultiva in spatii mici, chiar şi de 10 mp (pivniţe, subsoluri, grajduri, etc) sau în spaţii mari (hale). Culturile pot fi destinate consumului propriu sau valorificării comerciale al acestora.
 Există trei tipuri de sisteme de cultură pentru ciupercile champgnion:
 - sistemul clasic (se adresează spaţiilor improvizate - pivniţe, grajduri, galerii de mină, tunele, hale, sere izolate în exterior cu paie - care sunt lipsite de sisteme de încălzire şi ventilaţie şi care în consecinţă nu pot asigura cultura ciupercilor iarna),
 - sistemul semintensiv (se realizează în spaţii improvizate prevăzute cu mijloace de încălzire şi ventilaţie),
 - sistemul intensiv sau industrial (este specific ciupercăriilor, deci acelor spaţii construite şi destinate special culturii ciupercilor).

 Conditiile minime necesrare  culturii de ciuperci champignon

  Condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul de cultură al ciupercilor şampinion trebuie să se încadreze în următoarele cerinţe:
- sa fie izolate termic astfel încât să beneficieze de o temperatură relativ constantă (nu sunt permise variaţii mai mari de 3-4 grade Celsius în 24 de ore),
- să posede o sursă de apă (în interior sau în exterior dar în apropiere),
- suprafeţele interioare să se poată dezinfecta şi spăla (pardoselile şi pereţii trebuie să fie din beton, cărămidă, piatră, faianţă, gresie sau sticlă),
 - să asigure o ventilaţie naturală sau forţată constată.

 Dezinfectarea periodică a spaţiului de cultură

 Dezinfectarea periodică a spaţiului de cultură este absolut necesară, deci obligatorie.

O CIUPERCĂ DIN PATAGONIA POATE ÎNLOCUI PETROLUL

Este vorba despre un microorganism de culoare rosiatica care se dezvolta pe copacii din aceasta regiune izolata a planetei. Potentialul sau energetic este atât de impresionant incât descoperitorii au inventat termenul de „myco-diesel” (altfel spus „combustibil din fungi”) pentru a descrie buchetul de hidrocarburi pe care il degaja. „Este singurul organism viu despre care s-a demonstrat ca poate produce o combinatie importanta de substante combustibile. Ciuperca respectiva poate fabrica aceste componente similare motorinei si din celuloza, ceea ce o face o sursa de biocombustibil mai buna decât oricare alta, in acest moment” (sursa şi întreg articolul: Motorina viitorului, extrasa din ciuperci! -revistamagazin.ro)

CE CONTIN CIUPERCILE COMESTIBILE?

 Generalităţi legate de ciupercile comestibile
 

  Ciupercile comestibile sunt organisme valoroase şi apreciate din punctul de vedere al alimentaţiei omului. Corpurile de fructificaţie ale acestora (organele cărnoase care se consumă, de obicei cu pălărie şi picior) conţin o serie de nutrienţi benefici organismului uman  (mai multe despre ciupercile comestibile). 

Compoziţia ciupercilor comestibile 


 Compoziţia globală a ciupercilor  comestibile proaspete este readată mai jos.

Apă: 80-90%,
Proteine: 3-5%,
Lipide (grăsimi): 0,2-0,4%,
Glucide energetice (carbohidraţi): 5-7%,
Substanţe de balast (fibre): 1-2%,
Vitamine şi minerale: 2-4%.

Valoarea energetică a ciupercilor comestibile este cuprinsă între 35 şi 52 de Kcal la 100g.

Mineralele din ciuperci

Ciupercile comestibile sunt relativ bogate în substanţe minerale. Ele conţin, exprimat în mg/100g:

- calciu (25),
- clor (75),
- iod (2),
- fosfor (175),
- magneziu (50),
- potasiu (550),
- sodiu (20),
- fier (10),
- zinc (50),
- mangan (60)
- altele (cupru, cobalt).

Notă: Datele variaza intr-o care masura de la un autor la altul. Aici au fost folosite date după:A.S. Aphidean şi V. Coman.


Vitaminele din ciuperci

 Conţinutul mediu de vitamine al ciupercilor comestibile, exprimat în mg/100g, este redat mai jos.
 - vitamina A: 0,4,
 - vitamina B1: 0,05,
 - vitamina B2: 0,7,
 - vitamina C: 17,
 - vitamina D: 0,1.

Alte substanţe prezente în ciupercile comestibile

 Ciupercile comestibile conţin şi alte substanţe, unele dintre ele cu mare valoare dietetică.  Dintre aceşti compuşi amintim:
 - cantităţi mici de acizi organici (tartric, citric,malic),
 - ergotioneina (o importantă substanţă naturală antioxidantă),
 - ertadenina (substanţă prezentă în unele ciuperci, care scade glicemia şi colesterolul).


 Anumite ciuperci comestibile mari, aşa cum sunt zbârciogii (Morchella esculenta) sau trufele (Tuber sp.) contin substanţe fitoncide (antibiotice).

CIUPERCA DE BALEGAR SAU CIUPERCA DE CAMP (AGARICUS CAMPESTRIS) SI FORMA SA CULTIVATA CHAMPIGNON SAU SAMPINION (AGARICUS BISPORUS)

  Ciuperca de balegar, numita si ciuperca de câmp (Agaricus campestris) este o macromicetă spontană, care se dezvoltă pe sol, de obicei pe pajişti sau pe alte terenuri deschise, puternic fertilizate cu îngrăşăminte sau excremente de origine animală.
   În natură nu apare specia (forma) Agaricus bisporus, numită de obicei cu denumirea de şampinion (champignon), aşa cum greşit se menţionează pe ici colo, aceasta fiind strict cultivată.
   Diferenţa dintre Agaricus campestris şi Agaricus bisporus nu poate fi evaluată decât prin analiza sporilor.


  Descriere, perioada de fructificaţie

Corpul de fructificaţie (bazidiofructul) la ciuperca de bălegar, indiferent de specie, este tipică ciupercilor cu picior (stipes), pălărie (pileus) şi lamele.
În primul stadiu, ciuperca de bălegar are formă globuloasă, fiind acoperită de un văl parţial. Apoi, odata cu cresterea si ruperea valului, forma devine specifică:

Ciuperca de balegar (imagine sub licienta, protejata de dreptul de autor)

- picior (3-7, cu inel, scuamos în partea inferioară, de culoare albă, alb-gălbuie sau bej),
- pălărie (netedă, uneori cu scuame, semisferică, apoi convexă şi în final aplatizată, uneori cu franjuri sau solzi spre margine, de aceiaşi culoare cu picorul),
 - lamelele (sunt distanţate, înalte, având culoarea roz la început, apoi brună şi mai târziu brun-negricioasă),
- carnea (este albă, aromată, cu gust şi miros plăcut, caracteristic).

  Corpurile de fructificaţie la ciuperca de balegar îşi fac apariţia din aprilie până în noiembrie sau chiar şi iarna, dacă vremea este blândă. Sampinionul cultivat  (Agaricus bisporus) poate fructifica în orice perioadă a anului (mai multe detalii cu privire la descrierea speciilor Agaricus campestris şi Agaricus bisporus).


 Vezi şi: CATEVA LUCRURI DESPRE CULTIVAREA CIUPERCILOR SAMPINION [CHAMPIGNON ] (AGARICUS BISPORUS)

CUM SE DEOSEBESC CIUPERCILE COMESTIBILE DE CELE OTRAVITOARE?

 Trebuie subliniat încă de la început că nu există nici o metodă sau test prin care se poate face deosebirea dintre ciupercilor comestibile şi cele otrăvitoare, cu excepţia cunostinţelor temeinice legate de anatomia, biologia şi ecologia macromicetelor.
  Cei care nu posedă asemenea cunoştinţe, trebuie să recurgă doar la consumul de ciuperci "sigure", aşa cum sunt cele cultivate sau  acelea sălbatice procurate după trierea de către instituţii specializate.
  Există numeroase prejudecăţi legate de ciupercile mari, care dacă sunt luate în seamă, pot produce adevărate drame. Credinţa în acestea, precum şi în testele populare, se constituie într-o cauză majoră a intoxicaţiilor cu ciuperci din România. De aceea, este potrivit a spune că prejudecăţile legate de ciupercile mari pot ucide.

Prejudecăţi care pot ucide.

 - Înnegrirea sau brunificarea unei ciuperci tăiate indică toxicitatea acesteia.

Schimbarea culorii unei ciuperci secţionate are loc ca urmare a unei reacţii chimice de oxidare, care nu se petrece pe baza toxinei. Majoritatea ciupercilor toxice nu îşi schimbă culoarea la tăiere. De asemenea, există ciuperci comestibile care se oxidează.

 - Dacă un obiect de argint se înnegreşte  la contactul cu o ciupercă, înseamnă că acea ciupercă este toxică.

  Fals! Înnegrirea argintului are loc datorită hidrogenului sulfurat, degajat în special pe baza aminoacizilor cu sulf, ci nu pe baza toxinelor. Dacă un lănţişor de argint se înnegreşte când este purtat în contact cu pielea, nu înseamnă că posesorul lui este toxic. Rezultatele "negative" ale "testului cu linguriţa de argint" au produs si produc nenumărate decese prin consumul de ciuperci în România, în special în mediul rural.

 - Coloraţia vie a unei ciuperci indică toxicitatea ei

  Nimic mai neadevărat. nu există nicio corelaţie între culoare şi toxicitate. Cea mai otrăvitoare ciupercă (Amanita phalloides) este deosebit de banală sub aspect coloristic.


 - Ciupercile mâncate de către viermi, melci sau insecte nu sunt toxice.

 Ceea ce este toxic pentru om nu este întotdeauna toxic pentru nevertebrate. Există numeroase specii de ciuperci otrăvitoare atacate de către aceste vieţuitoare.

- Gustul, aroma sau mirosul unei ciuperci poate da indicatii asupra comestibiltăţii sau toxicităţii acesteia.

  Există destule ciuperci plăcute la gust şi cu miros agreabil care sunt toxice, unele dintre ele fiind mortale. Invers, se cunosc ciuperci cu gust neplăcut, adesea amare, care sunt comestibile sau, în orice caz, lipsite de toxicitate.

 - Dacă sunt ţinute în oţet, ciupercile otrăvitoare îşi pierd toxicitatea

 Acidul acetic (oţetul) nu neutralizează nici micotoxină izolată până acum din ciuperci, deci nu este antidot pentru otrăvurile din macromicete.

 - Dacă se aruncă apa în care s-au fiert ciupercile, acestea îşi diminuează toxicitatea

 Toxinele periculoase din ciuperci nu se dizolvă în apă, astfel încât acestă metodă se dovedeşte a fi complet inutilă.

RELATIILE SIMBIOTICE - MICORIZELE SI LICHENII

CE SUNT RELAŢIILE SIMBIOTICE?

 Relaţiile simbiotice sunt legăturile de hrănire reciproc avantajoase ce se stabilesc între doi sau mai mulţi indivizi care aparţin unor specii diferite (relaţii heterotipice mutuale). Simbioza este deci o colaborare din care toţi parteneri impicaţi au de câştigat. În lumea ciupercilor realtiile simbiotice sunt frecvente şi adesea spectaculoase. Dintre acestea, cele mai întâlnite sunt micorizele şi lichenii.


 "Simbiotice, sunt numite organismele care trăiesc în simbioză, adică care formează o  asociaţie de tip biosistem, reciproc avantajoasă (bilateral pozitivă; +,+)".

MICORIZELE

 Micoriza este o asociaţie simbiotică reciproc avantajoasă, realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei plante ierboase sau  lemnoase. Multe plante, în special din rândul speciilor lemnoase - arbori sau arbuşti, nu ar exista fără micoriză. Practic, în lipsa ciupercilor micorizante, nu ar exista păduri în zona temperată a Terrei.

 Ce câştigă plantele de pe urma micorizei?

    Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe anorganice greu solubile, ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă în ţesuturile şi celulele plantei.  

Ce câştigă ciupercile de pe urma micorizei?


  Ciupercile primesc în schimb de la plantele cu care se asociază, diferite substanţe organice gata prelucrate (glucide, vitamine, fitohormoni), graţie cărora metabolismul devine cu mult mai activ.
 Atât plantele cât şi ciupercile implicate în micoriză prezintă o dezvoltare superioară faţă de rudele lor care nu beneficiază de acest privilegiu (mai multe despre micoroză).

LICHENII


  Lichenii nu sunt organisme de sine stătătoare aşa cum par la prima vedere, ci asociaţii realizate pe principiul relaţiilor simbiotice.
   Lichenii sunt talofite formate din asocierea simbiotică a unei ciuperci, a unei alge verzi sau albastre şi a unei bacterii fixatoare de azot din genul Azobacter. Astfel, unitarul lichen pe care-l observăm, este o fiinţă multiplă,  alcătuită din 3 tipuri de organisme aflate în strânsă colaborare reciproc avantajoasă. Atât de unită este simbioza la licheni, încât acest "toţi pentru unul" devine cu adevărat o realitate.

CIUPERCA ALBA SAU BURETELE VIPEREI (AMANITA PHALLOIDES), SINDROMUL FALOIDIAN SI DOCTORUL BASTIEN

 Ciuperca albă sau buretele viperei cum se mai numeşte în popor, pe numele ştiinţific Amanita phalloides, este cea mai otrăvitoare ciupercă de la noi si probabil din lume. Un singur burete de acest fel, dacă ajunge în oală, este de ajuns pentru a îngropa o întreagă  familie.


 SCURTĂ DESCRIERE

  Buretele viperei, în primul stadiu de fructificaţie, este acoperit de un văl alb, având aspectul uni ou. Apoi vălul se rupe si işi face apariţia ciuperca propriu-zisă, cu pălărie şi picior.
  Pălăria este semisferică la început, apoi convexă - în stadiul tânăr şi mai târziu aplatizată şi chiar concavă - la maturitate, cu un diametru cuprins între 5 şi 15 cm., de culoare deschisă, relativ variabilă, chiar şi în cadrul aceleiaşi populaţii având tenta verzuie, măslinie, brun-deschisă, alb-gălbuie, cu striaţiuni radiale fine brune sau negre sau fără.
  Piciorul este bulbos la bază, acoperit într-un sac numit volvă şi prevăzut cu un inel în treimea superioară.

Buretele viperei

 
  Carnea pălăriei este moale, fragilă, cu gust şi cu miros plăcut în timp ce cea din picior este fibroasă (vezi descrierea completă).

INTOXICATIA CU BURETELE VIPEREI (SINDROMUL FALOIDIAN) 

 Intoxicatia cu ciuperca albă (Amanita phalloides) este foarte gravă, având o mortalitate de 98%.  Toate simptomele şi manifestările intoxicaţiei sunt reunite sub denumirea de sindrom faloidian. O descriere în amănunt al sindromului faloidian găsiţi aici.


DOCTORUL BASTIEN, SINGURUL OM CARE A ÎNFRUNTAT BURETELE VIPEREI


Dr. Pierre Bastien (1924-2006)  a fost un medic de ţară francez care a avut curajul să se autointoxice cu Amanita phalloides. Acestă ispravă nu a fost izolată, ci repetată de 2 ori, odată în faţa camerelor de televiziune. Cele trei autointoxicaţii cu buretele viperei au avut loc în 1971, 1974 şi 1983.  Să nu credeţi că Bastien era complet inconştient sau un fel de Rasputin, rezistent la orice otravă. Atâta doar că el cunoştea antidotul pentru acest tip de intoxicaţie. "Protocolul Bastien", deşi azi îi poartă numele, nu se aplică în nicio secţie de urgenţă sau de terapie intensivă din lume, fiind considerat de către "somităţi", drept empiric, deşi a fost demonstrat pe viu ca viabil, chiar de către descoperitorul său, care şi-a riscat, fără rezerve, viaţa. Motivatia acdemica de respingere suna şi sună încă, cam în felul: "Le « protocole Bastien » n'a jamais fait l'objet d'une étude scientifique rigoureuse".
  Protocolul Bastien nu s-a impus in fata protocolului clasic, ramas si astăzi in vigoare, desi acesta din urmă poseda trista "faimă" de a slava viaţa în doar 2% din cazuri.
 Tratamentul de urgenta al lui Bastien este uimitor se simplu. El este descris, în franceză, aici.