Trebuie subliniat încă de la început că nu există nici o metodă sau test prin care se poate face deosebirea dintre ciupercilor comestibile şi cele otrăvitoare, cu excepţia cunostinţelor temeinice legate de anatomia, biologia şi ecologia macromicetelor.
Cei care nu posedă asemenea cunoştinţe, trebuie să recurgă doar la consumul de ciuperci "sigure", aşa cum sunt cele cultivate sau acelea sălbatice procurate după trierea de către instituţii specializate.
Există numeroase prejudecăţi legate de ciupercile mari, care dacă sunt luate în seamă, pot produce adevărate drame. Credinţa în acestea, precum şi în testele populare, se constituie într-o cauză majoră a intoxicaţiilor cu ciuperci din România. De aceea, este potrivit a spune că prejudecăţile legate de ciupercile mari pot ucide.
Prejudecăţi care pot ucide.
- Înnegrirea sau brunificarea unei ciuperci tăiate indică toxicitatea acesteia.
Schimbarea culorii unei ciuperci secţionate are loc ca urmare a unei reacţii chimice de oxidare, care nu se petrece pe baza toxinei. Majoritatea ciupercilor toxice nu îşi schimbă culoarea la tăiere. De asemenea, există ciuperci comestibile care se oxidează.
- Dacă un obiect de argint se înnegreşte la contactul cu o ciupercă, înseamnă că acea ciupercă este toxică.
Fals! Înnegrirea argintului are loc datorită hidrogenului sulfurat, degajat în special pe baza aminoacizilor cu sulf, ci nu pe baza toxinelor. Dacă un lănţişor de argint se înnegreşte când este purtat în contact cu pielea, nu înseamnă că posesorul lui este toxic. Rezultatele "negative" ale "testului cu linguriţa de argint" au produs si produc nenumărate decese prin consumul de ciuperci în România, în special în mediul rural.
- Coloraţia vie a unei ciuperci indică toxicitatea ei
Nimic mai neadevărat. nu există nicio corelaţie între culoare şi toxicitate. Cea mai otrăvitoare ciupercă (Amanita phalloides) este deosebit de banală sub aspect coloristic.
- Ciupercile mâncate de către viermi, melci sau insecte nu sunt toxice.
Ceea ce este toxic pentru om nu este întotdeauna toxic pentru nevertebrate. Există numeroase specii de ciuperci otrăvitoare atacate de către aceste vieţuitoare.
- Gustul, aroma sau mirosul unei ciuperci poate da indicatii asupra comestibiltăţii sau toxicităţii acesteia.
Există destule ciuperci plăcute la gust şi cu miros agreabil care sunt toxice, unele dintre ele fiind mortale. Invers, se cunosc ciuperci cu gust neplăcut, adesea amare, care sunt comestibile sau, în orice caz, lipsite de toxicitate.
- Dacă sunt ţinute în oţet, ciupercile otrăvitoare îşi pierd toxicitatea
Acidul acetic (oţetul) nu neutralizează nici micotoxină izolată până acum din ciuperci, deci nu este antidot pentru otrăvurile din macromicete.
- Dacă se aruncă apa în care s-au fiert ciupercile, acestea îşi diminuează toxicitatea
Toxinele periculoase din ciuperci nu se dizolvă în apă, astfel încât acestă metodă se dovedeşte a fi complet inutilă.
sâmbătă, 26 martie 2011
joi, 24 martie 2011
RELATIILE SIMBIOTICE - MICORIZELE SI LICHENII
CE SUNT RELAŢIILE SIMBIOTICE?
Relaţiile simbiotice sunt legăturile de hrănire reciproc avantajoase ce se stabilesc între doi sau mai mulţi indivizi care aparţin unor specii diferite (relaţii heterotipice mutuale). Simbioza este deci o colaborare din care toţi parteneri impicaţi au de câştigat. În lumea ciupercilor realtiile simbiotice sunt frecvente şi adesea spectaculoase. Dintre acestea, cele mai întâlnite sunt micorizele şi lichenii.
"Simbiotice, sunt numite organismele care trăiesc în simbioză, adică care formează o asociaţie de tip biosistem, reciproc avantajoasă (bilateral pozitivă; +,+)".
MICORIZELE
Micoriza este o asociaţie simbiotică reciproc avantajoasă, realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei plante ierboase sau lemnoase. Multe plante, în special din rândul speciilor lemnoase - arbori sau arbuşti, nu ar exista fără micoriză. Practic, în lipsa ciupercilor micorizante, nu ar exista păduri în zona temperată a Terrei.
Ce câştigă plantele de pe urma micorizei?
Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe anorganice greu solubile, ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă în ţesuturile şi celulele plantei.
Ce câştigă ciupercile de pe urma micorizei?
Ciupercile primesc în schimb de la plantele cu care se asociază, diferite substanţe organice gata prelucrate (glucide, vitamine, fitohormoni), graţie cărora metabolismul devine cu mult mai activ.
Atât plantele cât şi ciupercile implicate în micoriză prezintă o dezvoltare superioară faţă de rudele lor care nu beneficiază de acest privilegiu (mai multe despre micoroză).
LICHENII
Lichenii nu sunt organisme de sine stătătoare aşa cum par la prima vedere, ci asociaţii realizate pe principiul relaţiilor simbiotice.
Lichenii sunt talofite formate din asocierea simbiotică a unei ciuperci, a unei alge verzi sau albastre şi a unei bacterii fixatoare de azot din genul Azobacter. Astfel, unitarul lichen pe care-l observăm, este o fiinţă multiplă, alcătuită din 3 tipuri de organisme aflate în strânsă colaborare reciproc avantajoasă. Atât de unită este simbioza la licheni, încât acest "toţi pentru unul" devine cu adevărat o realitate.
Relaţiile simbiotice sunt legăturile de hrănire reciproc avantajoase ce se stabilesc între doi sau mai mulţi indivizi care aparţin unor specii diferite (relaţii heterotipice mutuale). Simbioza este deci o colaborare din care toţi parteneri impicaţi au de câştigat. În lumea ciupercilor realtiile simbiotice sunt frecvente şi adesea spectaculoase. Dintre acestea, cele mai întâlnite sunt micorizele şi lichenii.
"Simbiotice, sunt numite organismele care trăiesc în simbioză, adică care formează o asociaţie de tip biosistem, reciproc avantajoasă (bilateral pozitivă; +,+)".
MICORIZELE
Micoriza este o asociaţie simbiotică reciproc avantajoasă, realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei plante ierboase sau lemnoase. Multe plante, în special din rândul speciilor lemnoase - arbori sau arbuşti, nu ar exista fără micoriză. Practic, în lipsa ciupercilor micorizante, nu ar exista păduri în zona temperată a Terrei.
Ce câştigă plantele de pe urma micorizei?
Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe anorganice greu solubile, ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă în ţesuturile şi celulele plantei.
Ce câştigă ciupercile de pe urma micorizei?
Ciupercile primesc în schimb de la plantele cu care se asociază, diferite substanţe organice gata prelucrate (glucide, vitamine, fitohormoni), graţie cărora metabolismul devine cu mult mai activ.
Atât plantele cât şi ciupercile implicate în micoriză prezintă o dezvoltare superioară faţă de rudele lor care nu beneficiază de acest privilegiu (mai multe despre micoroză).
LICHENII
Lichenii nu sunt organisme de sine stătătoare aşa cum par la prima vedere, ci asociaţii realizate pe principiul relaţiilor simbiotice.
Lichenii sunt talofite formate din asocierea simbiotică a unei ciuperci, a unei alge verzi sau albastre şi a unei bacterii fixatoare de azot din genul Azobacter. Astfel, unitarul lichen pe care-l observăm, este o fiinţă multiplă, alcătuită din 3 tipuri de organisme aflate în strânsă colaborare reciproc avantajoasă. Atât de unită este simbioza la licheni, încât acest "toţi pentru unul" devine cu adevărat o realitate.
CIUPERCA ALBA SAU BURETELE VIPEREI (AMANITA PHALLOIDES), SINDROMUL FALOIDIAN SI DOCTORUL BASTIEN
Ciuperca albă sau buretele viperei cum se mai numeşte în popor, pe numele ştiinţific Amanita phalloides, este cea mai otrăvitoare ciupercă de la noi si probabil din lume. Un singur burete de acest fel, dacă ajunge în oală, este de ajuns pentru a îngropa o întreagă familie.
SCURTĂ DESCRIERE
Buretele viperei, în primul stadiu de fructificaţie, este acoperit de un văl alb, având aspectul uni ou. Apoi vălul se rupe si işi face apariţia ciuperca propriu-zisă, cu pălărie şi picior.
Pălăria este semisferică la început, apoi convexă - în stadiul tânăr şi mai târziu aplatizată şi chiar concavă - la maturitate, cu un diametru cuprins între 5 şi 15 cm., de culoare deschisă, relativ variabilă, chiar şi în cadrul aceleiaşi populaţii având tenta verzuie, măslinie, brun-deschisă, alb-gălbuie, cu striaţiuni radiale fine brune sau negre sau fără.
Piciorul este bulbos la bază, acoperit într-un sac numit volvă şi prevăzut cu un inel în treimea superioară.
Carnea pălăriei este moale, fragilă, cu gust şi cu miros plăcut în timp ce cea din picior este fibroasă (vezi descrierea completă).
INTOXICATIA CU BURETELE VIPEREI (SINDROMUL FALOIDIAN)
Intoxicatia cu ciuperca albă (Amanita phalloides) este foarte gravă, având o mortalitate de 98%. Toate simptomele şi manifestările intoxicaţiei sunt reunite sub denumirea de sindrom faloidian. O descriere în amănunt al sindromului faloidian găsiţi aici.
DOCTORUL BASTIEN, SINGURUL OM CARE A ÎNFRUNTAT BURETELE VIPEREI
Dr. Pierre Bastien (1924-2006) a fost un medic de ţară francez care a avut curajul să se autointoxice cu Amanita phalloides. Acestă ispravă nu a fost izolată, ci repetată de 2 ori, odată în faţa camerelor de televiziune. Cele trei autointoxicaţii cu buretele viperei au avut loc în 1971, 1974 şi 1983. Să nu credeţi că Bastien era complet inconştient sau un fel de Rasputin, rezistent la orice otravă. Atâta doar că el cunoştea antidotul pentru acest tip de intoxicaţie. "Protocolul Bastien", deşi azi îi poartă numele, nu se aplică în nicio secţie de urgenţă sau de terapie intensivă din lume, fiind considerat de către "somităţi", drept empiric, deşi a fost demonstrat pe viu ca viabil, chiar de către descoperitorul său, care şi-a riscat, fără rezerve, viaţa. Motivatia acdemica de respingere suna şi sună încă, cam în felul: "Le « protocole Bastien » n'a jamais fait l'objet d'une étude scientifique rigoureuse".
Protocolul Bastien nu s-a impus in fata protocolului clasic, ramas si astăzi in vigoare, desi acesta din urmă poseda trista "faimă" de a slava viaţa în doar 2% din cazuri.
Tratamentul de urgenta al lui Bastien este uimitor se simplu. El este descris, în franceză, aici.
SCURTĂ DESCRIERE
Buretele viperei, în primul stadiu de fructificaţie, este acoperit de un văl alb, având aspectul uni ou. Apoi vălul se rupe si işi face apariţia ciuperca propriu-zisă, cu pălărie şi picior.
Pălăria este semisferică la început, apoi convexă - în stadiul tânăr şi mai târziu aplatizată şi chiar concavă - la maturitate, cu un diametru cuprins între 5 şi 15 cm., de culoare deschisă, relativ variabilă, chiar şi în cadrul aceleiaşi populaţii având tenta verzuie, măslinie, brun-deschisă, alb-gălbuie, cu striaţiuni radiale fine brune sau negre sau fără.
Piciorul este bulbos la bază, acoperit într-un sac numit volvă şi prevăzut cu un inel în treimea superioară.
 |
| Buretele viperei |
Carnea pălăriei este moale, fragilă, cu gust şi cu miros plăcut în timp ce cea din picior este fibroasă (vezi descrierea completă).
INTOXICATIA CU BURETELE VIPEREI (SINDROMUL FALOIDIAN)
Intoxicatia cu ciuperca albă (Amanita phalloides) este foarte gravă, având o mortalitate de 98%. Toate simptomele şi manifestările intoxicaţiei sunt reunite sub denumirea de sindrom faloidian. O descriere în amănunt al sindromului faloidian găsiţi aici.
DOCTORUL BASTIEN, SINGURUL OM CARE A ÎNFRUNTAT BURETELE VIPEREI
Dr. Pierre Bastien (1924-2006) a fost un medic de ţară francez care a avut curajul să se autointoxice cu Amanita phalloides. Acestă ispravă nu a fost izolată, ci repetată de 2 ori, odată în faţa camerelor de televiziune. Cele trei autointoxicaţii cu buretele viperei au avut loc în 1971, 1974 şi 1983. Să nu credeţi că Bastien era complet inconştient sau un fel de Rasputin, rezistent la orice otravă. Atâta doar că el cunoştea antidotul pentru acest tip de intoxicaţie. "Protocolul Bastien", deşi azi îi poartă numele, nu se aplică în nicio secţie de urgenţă sau de terapie intensivă din lume, fiind considerat de către "somităţi", drept empiric, deşi a fost demonstrat pe viu ca viabil, chiar de către descoperitorul său, care şi-a riscat, fără rezerve, viaţa. Motivatia acdemica de respingere suna şi sună încă, cam în felul: "Le « protocole Bastien » n'a jamais fait l'objet d'une étude scientifique rigoureuse".
Protocolul Bastien nu s-a impus in fata protocolului clasic, ramas si astăzi in vigoare, desi acesta din urmă poseda trista "faimă" de a slava viaţa în doar 2% din cazuri.
Tratamentul de urgenta al lui Bastien este uimitor se simplu. El este descris, în franceză, aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)